Este duminică, vara anului 2142. Săptămâna asta am învățat la școală despre Republica Moldova și despre faptul că la un moment dat vorbeam aceeași limbă și am avut șansa de a deveni aceeași țară. Acum facem parte din două tabere diferite, Uniunea Democratică și Uniunea Sovietică. La școală am învățat cum să devin pilot al unor drone de asalt. Seara, în depărtare, se vedeau fulgere din când în când. În buletinele meteo apăreau ca fiind provenite de la o furtună. La știri am aflat de iminența unui război. Bănuiam eu că nu erau simple fulgere.

Mă trezesc în toiul nopții și-mi verific rezultatele la examenul susținut recent pentru a deveni de pilot. L-am trecut și aflu că la fel, toți ca mine. Acesta nu e semn bun. Înseamnă că mâine ne trimit pe toți, pe front.

De ce nu ne mulțumim toți cu puțin, să trăim în pace și armonie? De ce să fim carne de tun și să le ducem războaiele, trăind în minciună o viață de sclav și sfârșind luptând frate cu frate, în timp ce ei stau departe de zona fierbinte, cum mereu au stat și devenind tot mai bogați? Sunt atât de bogați și se cred atât de puternici încât își permit să joace pe tabla de șah cu pioni formați din unități militare reale. Și eu fac parte dintr-una din ele. Am fost norocos să fiu ales în această unitate, fiindcă altfel lucram într-o fabrică tot a lor fără a vedea lumina zilei de dimineață până seara. Mai sunt câteva ore până dimineață și nu știu dacă a fost noroc sau ghinion.

Am avut cândva o țară… mică și frumoasă, dar încăpătoare pentru noi toți de același neam. Am fost cândva independenți sau cel puțin așa am crezut. Am putut opri dezastrul ecologic, dar am crezut ce ne-au spus ei să gândim. Cei mai descurcăreți s-au pricopsit cu o mașină, o casă, o vacanță scumpă, restul s-au mulțumit să aibă un loc de muncă și să-și plătească ratele pentru creditele făcute tot la băncile lor. În final, deși n-o recunoaștem, toți suntem trădători sau cel puțin complici prin nepăsare, prin ignoranță, în această poveste în care am avut cândva o țară numai a noastră, cu patru anotimpuri și potențial să hrănim întreg continentul cu mâncare de calitate, cum nu mai există de mult nicăieri în lume.

Acum nu mai avem anotimpuri, furtunile sunt la tot pasul și dezastrele din toată lumea au devenit o normalitate. Poluarea a atins peste tot cel mai înalt nivel de până acum. Nu am înțeles că suntem toți ca într-un acvariu. Nu poți să poluezi un colț fără a se răsfrânge peste tot. Aerul circulă, la fel și apa, la fel și gunoaiele, la fel și oamenii cu bolile lor cu tot. Ne-au spus că vom pleca pe Marte sau altă planetă pe care o vom popula în curând, însă totul a fost o minciună de la bun început. N-a fost posibil niciodată să plecăm pe o altă planetă indiferent de progresul tehnologic, pentru noi cei de aici, de pe Pământ. Am găsit numai planete nepotrivite și la distanțe uriașe, ba prea fierbinți, ba prea reci, dar cel mai adesea fără atmosferă sau cel puțin fără una similară cu cea de pe Pământ. Cu tot efortul depus și tot progresul tehnologic, nu am putut pleca pe Marte. Aceasta are o gravitație prea slabă pentru a avea o atmosferă. Probabil a avut cândva și gravitație și atmosferă și viață, însă acum nu mai are nimic. E o planetă moartă cu praf roșu greu de suportat, cu temperaturi extreme la care viața așa cum o știm noi nu poate exista. Suntem făcuți pentru mediul de pe Pământ, unde atmosfera ne protejează de radiațiile cosmice și ne oferă oxigen pentru a produce energie. Chiar dacă am topi apa înghețată din solul marțian vaporii s-ar disipa în spațiu și nu ar exista un circuit al apei în natură. Chiar dacă am reproduce totul artificial: frecvența de rezonanță a Pământului, hrana, aerul și apa, ar trebui să trăim toată viața costume de astronaut sau în containere bine izolate termic și împotriva radiațiilor cosmice. Aceasta nu ar fi viață, ar fi tortură, ar fi lipsită de sens și mai ales de viitor. Și cu ce preț?

Acum s-a pierdut biodiversitatea și șansa de a restabili echilibrul pe întreaga noastră planetă. Nu mai avem nimic, nici floră, nici faună, nici ploi de vară, nici toamne lungi și îmbelșugate, nici ierni cu zăpadă pufoasă, nici aer respirabil, nici apă potabilă, …, doar supraviețuitori, pioni pe tabla de șah a unor oameni care încă se cred superiori, încă se cred atotputernici. Acum știm că nimeni și nimic nu poate reproduce echilibrul natural creat în milioane de ani. Acum știm că trebuia să ne întoarcem spre natură și să o respectăm. Acum natura așa cum o vedem doar în filmele vechi din anii 2000 nu mai există. Ei au creat problema și tot ei au venit cu soluția pentru a supraviețui, nu pentru a prospera. Și supraviețuirea este o sursă de profit. Acum nu mai este teoria conspirației, nu mai este nimic ascuns, este singura cale a supraviețui, să muncești doar pentru ei, „salvatorii tăi”, cei care te-au adus în situația asta. Câtă ipocrizie?!

În numele științei și al progresului tehnologic, au scormonit în străfundul pământului, otrăvind întreaga planetă. Pentru o bancnotă fără valoare și-au trădat și prietenii și neamul și au omorât tot ce exista în ape, în aer sau pe sol fără să-și dea seama au amanetat și viitorul copiilor lor. Poate au avut alte orientări sexuale, nu au putut sau nu și-au dorit să aibă copii. Banii te orbesc, iar puterea conferită de aceștia îți fură mințile.

Oare cât de mult trebuie să ne fi urât pe noi, copii lor, acești „salvatori ai noștri”? Oare nu și-au dat seama că și ei trăiesc în același acvariu cu noi, pe aceeași planetă pustiită și distrusă sistematic de către ei pentru o bancnotă fără valoare, că mai devreme sau mai târziu și ei vor suferi datorită orgoliilor și avariției lor? Oare atât de puțin a evoluat specia umană, încât să se autodistrugă, precum un parazit care-și omoară gazda?!

De ce am fost naivi să credem tot ce ne-au spus, când dovezile erau evidente și legăturile dintre ele erau logice? De ce nu am oprit dezastrul când încă se mai putea? Se spune că anul 2012 a fost ultimul moment în care se mai putea face ceva, cel puțin din punct de vedere spiritual. Aș vrea să adorm la loc, iar mâine, în loc de ordin de a pleca la război și a pieri degeaba – pe pământul nostru, odinioară un paradis, dar acum devenit deșert cu un praf roșu greu de suportat și a lupta împotriva fraților noștri pentru un război injust și ilogic, care nu este al nostru – să mă trezesc la mine în pat pe 12 august 2019, când viața aici, oricât de grea părea, mai putea oferii o rază de speranță.

Aș da orice pentru o a doua șansă! Tu dacă ai primi-o, ce ai face cu ea?! Ai irosi-o la fel cum am făcut-o noi toți de-a lungul timpului sau ai schimba ceva?

De ar fi să mă trezesc mâine în 12 august 2019, aș lua-o de la capăt cu viața mea, aș face o schimbare radicală și nu aș mai fi naiv; aș fi vegan, sportiv, iubitor al naturii, iar prin exemplul meu i-aș ajuta și pe alții să ajungă la fel ca mine. Poate că asta este șansa noastră…, să facem ce trebuie, să fim buni, să fim independenți, să fim inteligenți, să fim mândri de realizările noastre, să dăruim mai mult decât primim, să oferim mai multă iubire decât primim, să ne bucurăm de natură și de miracolul vieții… Poate că asta este șansa noastră… de a dăinui!

Nota autorului

Povestea este ficțiune, însă informațiile tehnice sunt reale, bazate pe studii concrete, ținute departe de ochii mulțimii.